Racul (Astacus astacus)

Decapodele. Sint crustaceii cei mai complet organizati. Intre ei intra si formele mai cunoscute de cei multi, racul din apele dulci, homarul, crabul din oceane.

Se recunosc dupa carapacea de pe jumatatea de dinainte a trupului (cefalotorace); iar cealalta jumatate formeaza pintecele. Pentru miscat au 5 perechi de picioare (Decapoda)

Mult raspindit inca in apele dulci de la noi este  racul (Astacus astacus). Nu traieste numai in apele statatoare, ci si in riurile iuti; acestia se recunosc prin carapacea mai groasa, zgrumturoasa, prin foarfece mai zdravene, caci n-au de luptat numai pentru capatat hrana, ca racii din apele linistite, ci si impotriva curentului repede al valurilor.

Racii formau odata la noi o adevarata bogatie. Dovada e si marca judetului Dorohoi, in care se gasesc insa azi prea putini. Imputinarea lor se datoreste secarii iazurilor in primul rind. Iezerul-Mare de linga Dorohoi nu mai exista. E cimp cu semanaturi. Mai vine in joc si nestiinta oamenilor. Nu cruta racii. Scot din apa si racusorii mici, dar si racoaicele cu oua.

Racii cresc incet; traiesc in schimb si 20 × 30 ani. In anul intii abia ajung de 5 cm; in al doilea cresc de 8 cm si abia in al 4-lea an capata deplina lor marime, putindu-se inmulti.

Femeia poarta pe fata de jos a pintecelui, gresit numit de popor ŧit", 150 נ200 de oua lipite ca niste struguri pe piciorusele dindarat. Cind se prind spre toamna cu nemiluita, se intelege ca se secatuiesc apele de raci, stirpindu-se ouale. Pe linga toate, puii au si ei multi dusmani.

Mai dau si bolile in raci. in 1861 a dat in ei o molima, ciuma racilor, care a stirpit aproape toti racii din Lombardia, in nordul Italiei. De acolo s-a propagat boala an cu an in tot restul Europei, ajungind prin 1902 prin Silezia si Polonia. Numai Scandinavia a ramas neatinsa.

Toate acestea adunate la un loc, adaugindu-se prin unele parti si otravirea apelor cu necurateniile scurse de la diferite industrii, se vede ca racii se tot imputineaza si nu e departe vremea cind vor disparea cu totul, spre regretul celor carora le place carnea de rac.

Alte doua grupe de crustacee se intilnesc in fauna Romaniei; cumaceele (de forma unei rachete de tenis), cu dimensiuni sub 1 cm, care traiesc in mare, unele specii si in lacurile din Delta Dunarii, precum si tanaidele marine, traind ascunse in crapaturi si adin-cituri ale stincilor sau in tuburi .

La noi traiesc 3 specii de raci: 

Racul-de-Riu (Astacus astacus), astazi disparut din multe riuri

Racul-de-Dunare sau Racul-de-Balta (Astacus leptodactylus)

Racul-de-Ponoare (Axistropotamobius torrentium) 

Si acestia sint multi, caci nu e mincare mai gustoasa decit racii fierti, cind se adauga in apa si ceva mirodenii ori usturoi. Pretutindeni sint cautati. Dupa aproape totala lor stirpire din Franta, se aduceau raci tocmai din Rusia, pentru ca sa impodobeasca masa gastronomilor. Germania exporta fie din apele ei, fie ca intermediara negotului din Rusia,  trimitind in Franta, Belgia, Anglia si Elvetia.

In vara anului 1938 s-au exportat raci si din Romania, transportindu-se cu aeroplanul, ca sa ajunga proaspeti, macar ca racii ramin in viata indelunga vreme, pusi intre muschi uzi.

E un animal carnivor si hraparet. Nu cruta nici chiar pestii marunti, dar la nevoie maninca si buruieni de balta. E indoielnic daca ii place sa guste din mortaciuni. E drept ca pare a avea un miros foarte ager, caci unele mijloace

de a-l prinde eu bucatele de carne "facuta", adica cu ceva miros, sint foarte intrebuintate la noi. In baltile Dunarii pescarii asaza bucatele de carne in capetele despicate ale unei vergi. Le cearca din cind in cind, le scot cu fereala la fata apei si apuca repede racul cu mina. Alt mijloc afara de acesta e descris de M. Sadoveanu in Ì©mparatia apelorÛ®La capatul unor undite, legate de niste trestioare subtiri, se innoada bucati de carne.

"Acu, dupa ce zvirlim in apa bucatile de carne, stam putin pina ce dihaniile dau de ele si le pipaie cu mustatile. Pina atunci pregatim meredeul o cupa de sirma impletita, intarita la capatul unui bat. Cum au dat de carne, o apuca in cleste si prind  a se trage indarat spre cotlon. Ata de sirma se intinde si tremura. Pui mina pe varga si tragi catinel. Racul se tine de bucata de carne si suie in sus ca o umbra. La fata apei isi da drumul. Dar mai inainte de a-si da el drumul, eu i-am si pus dedesubt cupa meredeului si l-am prins. Il aduc la mine, il apuc usor cu doua degete si-l  azvirl in traista. Gata! Sa stii ca toate pieirile sint numai din lacomie."

Racul are nevoie de hrana multa, caci viata lui de prada cere desfasurare de energie, iar necontenitele napirliri multa mincare.

Dupa cum e stiut de toata lumea, racul are corpul imbracat pe partea de dinainte a trupului intr-o pavaza, o carapace, in care chitina este intarita prin piatra de var ori fosfat de calciu. De aceea carapaca e tare; n-o poti taia decit cu foarfeci solide. Cind napirjeste × de doua ori pe an la racul batrin, in Iulie si Septembrie × e un groaznic chin pentru el. In vremea napirlirii e nervos lucru mare. Nu-si gaseste loc, e hartagos. Mereu poarta foarfecele incolo si incoace, se da pe spate, da din picioare ca apucat. Pina ce-si scoate fiecare picior din teaca ce-l invaluie, trece vreme de zbucium la mijloc. In sfirsit chinul s-a terminat, iar racul iese numai in haina-i moale; pe cea veche o maninca, spre a face economie de piatra de var, ce-i trebuie pentru ca sa-si formeze carapace la loc. De altfel se ingrijeste din vreme sa adune din apa piatra de var. Inainte de napiriire, se gasesc de o parte si alta a stomacului doua boturi alburii de piatra, ca niste cultucele de pine. Poporul le spune ̯chi de racÛ¬ numire gresita. Crede ca sint bune de friguri, desi nu pot fi bune decit pentru intarirea oaselor, cum e si coaja de ou.Depunerile de carbonat de calciu din stomacul racului se numesc gastrolite 

Cit e cu haina moale, racul sta pitit in ascunzisuri sigure. Nici mincare nu-i trebuie, caci isi teme pielea. Noroc ca nu tine mult. Peste o saptamina ̯chii de rac۠sint mistuiti, cazind in stomac; piatra de var, dusa de singe, intareste pielea racului. Hamisit de foame, scapa, vesel, din nou la libertate dupa prada.

Credinta e ca racul nu e bun de mincat decit in lunile fara litera R. Judecata spune altfel. Napirlirea are loc, dupa cum am spus mai sus, in lunile Iulie si Septembrie. E drept ca inainte de napirlire racii trebuie sa fie grasi. Ei isi fac o provizie de grasime din care sa se hraneasca vremea cit se muncesc cu napirlitul. Dar tot atit de adevarat e ca si dupa Septembrie ei se ingrasa; isi fac provizia de iarna, cind mincarea e pe sponci. in schimb cind ies din iarna sint slabiti, cu carnea tare si mai putin gustoasa. Sint buni de mincat si in lunile cu R ca si in cele fara R (Iulie, August, dar si Octombrie-Noiembrie).

Cind vine vorba de mincat raci, oricui i se prezinta in minte frumoasa coloare stacojie a racilor, fierti, adusi pe masa. Explicarea schimbarii coloarei prin fiertura e lesne de dat. In pielea racilor se gasesc mai multe soiuri de pigmenti: albastri, negri, verzi, printre care sint si pigmenti rosii. In mediul in care traiesc, cei dintii prepondereaza, acoperind pe cei din urma. Se formeaza astfel o coloare bruna, pamintoasa, la fel cu a milului prin care se misca racul. E haina lui de aparare. Cind se pun in apa clocotita, prin caldura, toti ceilalti pigmenti dispar raminind numai cei rosii. De altfel chiar in viata citeodata, in anumit mediu, se intimpla la fel. Sint raci trandafirii, albinosi ori albastri ca cerul.

Spuneam ca racul este un animal de prada. Totul la el arata aceasta. Are simturile agere. Ochii sint pe niste ridicaturi de Ia capatul carapacei, pare ca ar fi niste telescoape. Pipaie cu o pereche de mustati lungi ca niste sfichiuri de bice. Chiar cind sta pitit in vizuine, mustatile nu si le pune pe spate, ci le Clatina incoace si incolo, drept nada. Alta pereche de antene, fiecare din cite-doua fire, mai scurte, iarasi sint sensibile. La baza lor se afla o gropita cu periͳori fini atinsi de niste marunte petricele, ori de cite ori undele din apa le pune in tremurare. Sint organele de auz: sau mai bine de simtit undele din apa. O impuscatura de pistol nu pune racul in miscare; un dupait pe mal il face sa se ascunda. Se deduce de aici ca nu aude atit in sensul auzului la om, cit simte undele provocate in apa.

Are simturile agere; e iute la miscari, mai ales la inotat. Vorba "a merge inapoi ca racul" nu e tocmai potrivita cu realitatea. Racul merge ca toate dihaniile cu capul inainte si destul de iute. Dar racul inoata indarat, "da indarat" si inoata mai iute decit fuge. Pintecele, ̧itul۬ partea ingusta din trup, e o visla minunata. E formata din inele, fiecare eu cite o pereche de picioare scurte. Ultima pereche cu ultimul inel sint latite ea o lopata. Racul loveste apa cu pintecele indoit facind un curent inainte, el e impins indarat. Prin alt mecanism, e miscarea sepiei cind vrea sa scape de dusmani.

Dupa picioarele de pe pintece se poate lesne cunoaste partea barbateasca de cea femeiasca, cind aceasta n-are oua. La barbat prima pereche de picioare de pe pintece este mai lunga, mai albicioasa si cu un jgheab. La femeie sint toate picioarele tot una.

Racul are si arme puternice pentru ca prada sa nu-i scape din gheare. Sint foarfecele temute de gospodine, sfirsite cu doua cangi. Zdravene musculoase, ce a apucat cu ele nu mai scapa.

Imperecherea e cu cintec. Mai intii barbatii, intotdeauna mai numerosi, se bat ca cerbii. Furiosi, nu se cruta. La urma invinsul se alege cu cite un picior rupt sau chiar cu o foarfeca ciuntita care creste la loc, dar incet.

Invingatorul se poarta cam brutal cu femeia, se vede cam necajit de lupta. Cind leapada ouale, racoaica secreta si un suc care lipeste ouale de piciorusele mamei, pina in primavara; din fiecare iese cite un racusor micut, nici de 1 cm de lung. Puii nu se incumeta sa se avinture prin domnia apelor, caci prea sint firavi s

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK