Viespea de Nisip ( Ammophila sabulosa )

Viespi de nisip. De unele din ele se leaga obiceiuri foarte curioase, observate si dezvaluite ca adinci taine, greu de lamurit, din lumea insectelor.

Iata, bunaoara, Viespea-de-Nisip (Ammophila sabulosa) comuna in locurile nisipoase, batute de soare. Se recunoaste lesne prin infatisarea ei zvelta. E o fiinta vioaie, vesela, care biziie pitigaiat, fie cind e multumita, fie cind e in treaba. E lunguiata si subtire. Pintecele e dintr-o data subtiat, pentru ca sa se umple brusc, spre a se termina cu un virf tot subtire. Aripele lunguiete le tine, cind sta locului, pe spate, iar cind paseste linistita isi ridica, mindra, pintecele umflat in sus. Negrie peste tot, are virful pintecelui rosu. Barbatul este paros si argintiu pe cap.

Sint vesnic neastimparate. Pe flori sint vioaie. Citeodata le vine sa se hirjoneasca. Se reped una la alta, muscindu-se de ceafa. Vin altele, de se amesteca la joaca; se face un golomet de vespi. Deodata zboara in toate partile, ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat.

Pentru ca sa-si faca cuibul, cauta un loc nisipos, batut de soare. Se pune imediat pe lucru. Scurma pamintul ca un ciine, azvirlind nisipul pe sub pintece. Cind tarana sapata s-a prea ingramadit la gura cuibului, lasa sapatul si o imprastie repede. Lucrind, ea ca, De da peste o pietricica, povara grea pentru puterea ei, o apuca intre cap si piept, iese din groapa de-a-ndaratul si zburind face sa cada pietricica la o distanta de cuib. Si iarasi biziind se pune pe scurmat, si scurma, scurma asa de repede, incit cu putina atentie vezi locul unde lucreaza dupa virtejul de praf ce-l stirneste.

In sfirsit cuibul e gata, adincit si largit la capat. Mai rasufla o clipa dupa atita truda, dind goana printre flori spre a gusta din nectarul acestora. Alta grija vine apoi la rind.

Puiul are nevoie de mincare. De aceea se pune pe cautat o larva grasuna, care sa contina o rezerva insemnata de hrana. In sfirsit, dupa ce sta cit sta la pinda, da de ea. E o larva golasa, cu pielea lucie dintre acelea pe care Romanul le zice Cinele-babei, larva fluturelui  ( Sphinx ligustri ). Se repede ca o sageata, se pune calare pe ea, o apuca cu falcile puternice de dupa ceafa, isi indoaie pintecele subtiat si ca fulgerul o inteapa. Nu oriunde. Potriveste, ca si cind ar fi un anatomist desavirsit, acolo unde este un ganglion nervos. Speriata de 

atacul ce-i vine din cer, larva se zvircoleste, cauta sa scape, dar in cele din urma se intinde ca moarta.

E paralizata de otrava cu efect fulgerator.

Acum vine truda cea mai grea din partea viespii. Macar ca e usoara ca o pana, trebuie sa carabaneasca prada care este uneori de 10×±5 ori mai grea. Nu pierde curajul. Punindu-se calare pe larva intoarsa cu picioarele in sus, isi infige falcile in carnea moale si incepe a o tiri. Ceea ce a minunat pe oamenii de stiinta, care i-au studiat obiceiurile, este siguranta cu care-si gaseste locuinta, avind un simt de orientare mai bun decit al multora dintre noi. Ammophila isi are cuibul intr-un loc pe care ieri probabil pentru intiia oara l-a vazut si pe care azi trebuie sa-l regaseasca, desi a pierdut cu totul directia. Totusi niciodata memoria nu o inseala.

In sfirsit marsul incepe. Povara e grea, dar curajul mare. Dupa o bucata de vreme, viespea isi lasa prada din gura, se odihneste o clipa ori trage o raita ca sa vada pe unde e mai bine de apucat.

Ajunsa pe coasta santului ce avea sa-l treaca, cal si calaret se dau dintr-o data de-a rostogolul. Viespea sloboade prada si singura ajunge in fundul santului, nevatamata.

Din nou se pune sa-si tiriie prada. La urcus munca e mai grea. Nu mai calareste, ci apuca larva si o tiriie mergind de-a buselea. O mai scapa, iar o apuca, se odihneste ca omul ce are de dus o sarcina grea in spate. In sfirsit, cu chiu cu vai a ajuns la gura casei, sapata in nisip. Lasa frumos prada linga gaura, nu doar ca ar fi prea obosita, ci din prevedere. Daca in lipsa ei vreun musafir nepoftit i-a venit in minte sa puie stapinire pe casa gasita goala? De aceea o inspectie prealabila nu strica. Se face o clipa nevazuta si daca nimic suspect nu este, incepe sa tiriie larva in casa, tot de-a buselea.

Acolo se indeplineste ceremonia finala. Pe spinarea larvei, viespea pune un ou si apoi cu crengute, cu frunzulite, astupa bine deschiderea pivnitei in care si-a ingropat speranta neamului. Cind iese de sub pamint, mai obosita, se odihneste o clipa, isi intremeaza puterile mai haladuind printre cele flori cu nectar si apoi se pune pe lucru din capat, caci are de asezat mai multe oua, iar pentru fiecare sapa cite o casa si cara cite o larva.

Spre sfirsitul verii, cind isi da sufletul, moare multumita ca si-a facut datoria pe deplin.

Larva, de indata ce-si scoate nasul din ou, da de omida cu pielea moale si grasuna, ce i-a adus-o mama ei. Roade o bucata din piele si se pune pe mincat, de nu ramine la sfirsit din omida decit numai pielea uscata.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK