Lamaita (Gonepteryx rhamni) zis Fluture-Galben

Abia isi trimite primavara pe cei mai iuti vernicei, care sa vesteasca lumii sosirea ei, si vazduhul putin incalzit de soarele a mai ridicat pe cer e sagetat de un fluture dragalas. Zboara zanatec, de colo-colo, ca ametit de atita lumina, abia iesit din inchisoarea intunecoasa de sub scoarta de copac unde a iernat.

E galben ca fata lamiii. I s-ar putea spune de minune lamiita (Gonepteryx rhamni), dar poporul i-a zis  fluture - g alben . Ce gingase sint croite aripele lui, cele de dinainte mai lungi, cu colturi rotunjite, cele dindarat taiate ca o frunza latuta cu un zimt mai mare la virf. Doi stropi portocalii, cite unul pe mijlocul fiecarei aripi ii pateaza haina, mindra, ca de matasa. Si capul e insemnat cu portocaliu, pe cind antenele lungi, umflate la virf, sint rumenite, ca si crengutele tinere de rachita . Zboara de colo-colo, rar se pune pe un toporas ori o papadie de curind deschisa. N-are nevoie de mincare caci zilele ii sint numarate.

De unde a iesit? Ce cauta in aerul caldut de primavara? E trimis oare numai ca sa ne mareasca speranta apropierii zilelor calde.? N-are glas. Nu biziie ca albina abia dezmortita. S-a sculat inaintea altora, de grija neamului. Iesit prea tirziu asta toamna, din nimfa, n-a mai avut vreme sa se oua; gerul de timpuriu l-a amortit. Abia a putut sa se ascunda intr-o scorbura de copac ori intr-un colt mai adapostit. A stat asa, ca mort, iarna-ntreaga. De cum l-a lovit boarea calduta a celor dintii zile de primavara, a simtit in el fiorii vietii. Si-a intors un picior, apoi altul, a dat de citeva ori din aripioarele delicate sa vada daca sint inca bine intitinate si, intr-o buna zi, la biziitul mustei ce dormise linga el, si-a luat curajul de s-a avinturat in aerul proaspat, cam racoͲos, dar batut de blindele raze de soare. ̒epede! Repede!۠ii soptea clopotelul care-si legana floarea-ialba ca omatul. ̎u e vreme de pierdut. Babele sint cu toaneۮ

Femeiusca cauta grabita loc, unde sa-si puie ouale. Acesta-i rostul ei in scurta-i viata de primavara. Dind fuga catre marginea padurii, se indreapta spre un verigariu ori crusan, ii e tot una, si asaza citeva oua intr-o crapatura subtire a arbustului. Pe urma poate sa moara. Si-a indeplinit datoria. Din omida, copilul ei, n-are de ce sa se ingrijeasca.

Aceasta, draguta, verzuie si cu cite o dungulita albie pe coaste, indata ce si-a scos capusorul din ou, se trage cum poate spre frunzulitele-abia iesite din mugur si incepe sa le foarfece.

Dupa ce s-a ingrasat si a napirlit de citeva ori, prin mijlociil verii se opreste in loc, se imbraca cu carapaca verzie, colturoasa, cu pete albii si ruͧinii pe laturi si se transforma in nimfa. Din aceasta va iesi fluturele frumos,

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK