Broasca Raioasa Cafenie (Bufo bufo bufo)

Nici cocostircul, afara doar de mare nevoie, nu vrea sa manince o broasca-raioasa. Dar nici n-o poate suferi. Cind o intilneste, o strapunge cu sulita si o lasa umflata, sa se usuce la soare . E, desigur, singura vinovata de ponosul ce cade asupra celorlalte broaste, care nu au nimic in ele vatamator. Nu e vorba ca nici broasca-riioasa, pentru om nu e intr-atita de rea cum o crede poporul. Daca te-ai lua dupa credinta gresita din popor, ea raspindeste riia printre oameni; cum o atingi, cum se iveste si riia printre degete.

In realitate se stie ca aceasta boala se datoreste unui animal mic de tot, nici cit un fir de mac, din neamul acarienilor . El e acela care se prinde de pielea unui om sanatos cind da mina cu unul riios.

La fel e cu toate cele care se pun in seama broastei-riioase, nu numai la noi, dar la toate popoarele, nu numai acum, ci de cind e lumea.

Ba ca e otravitoare, ba ca unde atinge udul ei, pielea putrezeste ori ca pe unde trece, buruienile sint otravitoare, si cite si mai cite astfel de credinti trecute, necontrolate, din generatie in generatie. Mai era. o credinta ca broasca riioasa poate trai in pietre. Se gaseste, e drept, de multe ori in ziduri; daca a avut ce minca, daca, deci, era locul pentru insecte, ca sa se vire pina la dinsele, se multumeste cu putin si-si duce viata in inchisoare; de nu, cum s-a experimentat, nu face exceptie si moare de foame.

Toata groaza si credintele au venit, de la infatisarea ei, fiind greoaie, mai mult mergin decit sarind, dar mai ales de la pielea ei buboasa, din care se scurge, cind animalul e suparat, un suc, balos, iritant.

La noi traiesc doua soiuri de broaste-raioase. Una mai mare, cafenie ca pamintul la culoare (Bufo bufo bufo), mai rara; alta mai mica, mai des aflata, mai verzuie la piele cu pete maslinii neregulate (Bufo viridis viridis). Se intilnesc pretutindeni, de la inaltimi de 1 000 m, cum e Schitul Durau, pina in cimpii. O vezi sarind cu greu pe drumuri, pe strazile oraselor, prin ograzi, intrind si in casa cind e pragul jos. Dupa broasca-de-balta e cea mai raspindita la noi.

Sint animale de noapte. Viata lor incepe o data cu amurgul.

Numai cind e vremea calduta si ploioasa, iese si ziua. Departe de a fi vatamatoare, dimpotriva sint asa de folositoare, stirpind insectele, incit in Paris se vindeau in trecut  pentru gradinarii.

Sint tipul animalelor tihnite, multumite sa aiba ce minca. Cind au, inghit cu o lacomie nemaipomenita; cind nu, se multumesc cu ce le pica. Poate sa rabde de foame vreme indelungata. Nu sint vioaie, ci dimpotriva, abia se misca. Le place mai mult sa stea locului si sa-si roteasca ochii holbati. Cind vede insecta, o lasa sa se apropie si o inghite intr-o clipa. Cind prinde cite o rima si nu o poate inghiti dintr-odata, o indeasa cu labele de dinainte.

Broasca-riioasa-cafenie mai mare, mai greoaie la miscari, se misca mai incet. 

Pune ouale mai de timpuriu. Se string gramada in jurul ochiurilor de apa si nu li se aude glasul. Dupa ce si-au facut copilaria in apa, puii ies pe uscat de multe ori in asa de mare numar incit se crede ca a plouat cu broaste. Cum vine iarna, cad in amortire, fie afundate in mil, fie scurmindu-si o groapa in pamint. Fiind rezistente, pot sa ierneze si stind unele peste altele. in pivnite, unde e cald, de multe ori nici nu cad in letargia celor care au ramas afara.

De indata ce clopoteii suna desteptarea naturii, si ele sint la locul lor, in lumea vietatilor trezite din somnul cel de iarna.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK