Buratecul (Hyla arborea)

Starea care, fara sa vrei, te cuprinde cind te apropii de un reprezentant al neamului broscaresc se sterge in fata buratecului (Hyla arborea).

Asa de dragut ce e, cu o cautatura atit de blinda, increzatoare si o coloare asa de placuta, incit il iei in mana fara grija. Poate unde il gasesti numai printre arbori ori pe frunzele copacilor, pe care sta pitit, asteptand sa-i iasa in cale o musca, te face sa-l indragesti pe buratecul inofensiv si dragalas.

Cind sta pe frunza linistit, numai ochii putin bulbucati rotindu-i in toate partile, cu greu il poti zari. Peste tot, de la virful botului scurt si pina dinapoi, e vopsit cu o coloare uniforma, verdele griului de primavara. O dunga catifelata, cafenie, trasa peste ochi si de-a lungul coastelor, il mai da putin de sminteala, desi ai crede ca este o codita de frunza lipita pe trup. Cind il rastorni, vezi ca pe pintece este iarasi verde, dar mai albicios, argintiu.

Aceasta este imbracamintea lui obisnuita. Si-o poate schimba insa fel si chipuri, dupa locul in care sade. In aceasta privinta, este cameleonul padurilor noastre. Sta pe un loc mai inchis la coloare, pe coaja crapata a unui copac; i se schimba si coloarea de pe spate. Se face cam la fel cu coaja; ajunge uneori ca in locul verdelui stralucitor sa se intinda o coloare liliachie inchisa sau chiar bruna. Dimpotriva, locul unde se aciueaza buratecul este mai deschis; se deschide si coloarea hainei de ajunge aproape albicioasa. E o schimbare automata, fara voia animalului; e un act reflex, prin care se reguleaza grauncioarele colorante aflate in piele. E insa o arma de aparare pentru acest animal, dar si o arma de vinatoare. Nu e zarit usor nici de vreo pasare care l-ar imbuca destul de multumita, dar nici de musca inselata, care vine pina la nasul buratecului, crezindu-l o frunza.

Datorita acestei increderi pe care se vede ca el o are in imbracaminte, il poti lua de pe frunza fara greutate. Se crede, sarmanul,ca este protejat cu scufia fermecata din poveste care te face nevazut.

In schimb culoarea ii prieste mult la vinat, caci sub infatisarea blajina e pentru muste, mincarea lui favorita, ce e mita pentru soareci. Se cam potrivesc si in apucaturi. Ca si pisica sta la pinda. A vazut o musca? Sau o lasa sa se apropie ea de dinsul sau se tiraste tiptil, tiptil pina ce socoate ca e nimerit sa o apuce. Prin o saritura, musca se trezeste in gura larga a buratecului, impinsa in inghititoare de limba moale. N-a avut vreme biata musca nici sa biziie.

Mai niciodata buratecul nu da gres. Stie asa de bine sa potriveasca saritura, incit prinde musca si din zbor. De sarit sare mai ca si veverita. Dupa trupul ei, face niste sarituri uriase, caci la o lungime a trupului de 3 × 5 cm, o saritura uneori si de un metru nu e gluma. Nu se teme ca-si va zdrobi trupul, caci are cu ce sa se catare lesne. Nu e inzestrata, e drept, nici cu gheare, nici cu cirlige, ci cu 10 perechi de ventuze. E de-ajuns sa se atinga de o frunza cu virful unui deget si ventuza functioneaza, se prinde lesne. Ca dovada ca ventuza functioneaza pe principiul pompei de vaccum creeind diferenta de presiune fata de presiunea atmosferica prin ajutorul aerului, este ca daca se pune buratecul sub clopotul unei masini pneumatice, iar presiunea atmosferica slabeste, buratecul in zadar incearca sa se ridice pe peretele de sticla al clopotului, cum ar face usor daca ar fi in aer liber.

Glasul buratecului, mai ascutit, mai limpede si mai placut decit al broastei, se aude de cum se desprimavareaza. Cum incep sa iasa clopoteii, iese si el din amortirea de iarna, barbatul mai intii, femeia mai tirziu. Si cum iese, da semne prin glas, cintecul lui care se intareste printr-o singura besica; cind e umflata, mai mare decit capul, e ca o gusa. O arata, mai ales in perioada dragostei.

Femeia depune ouale oriunde gaseste, prin padure, un ochi de apa. Ouale se lasa la fund, iar repede, repede, cel mult in doua saptamini ies mormolocii; pina la sfirsitul verii le-au cazut si coada. Parintii ii lasa in voia soartei, urcindu-se pe frunzele desfasurate ale tufarisului din padure. Si puii de indata ce au pierdut coada si le-au iesit picioarele, se urca si ei pe frunzele buruienilor, foind ca soarecii, abia-abia mai mari decit o unghie.

Cum da de frig, isi cauta un oplos, in milul unui ochi de apa. Nu-i pasa nici de inghet. Viata se stinge cu atita greu din trupul lui, incit chiar daca pare inghetat, cind caldura vine pe incetul, si nu deodata, se trezeste. De altfel aceasta e soarta multor animale ̣u singe rece ۮ Un mijloc de a se trimite la departari peste proaspat este si acela de a-l ingheta pe incetul. Unde ajunge, daca e dezghetat tot pe incetul, e proaspat ca si cind l-ai scoate acolo din balta.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK