Liliacul (Plecotus auritus)

Unul dintre cele dintai semne ca soseste primavara il aduc liliecii. Nici n-a apucat bine sa se zbiceasca pamintul, spalat de spuma zapezii si cum se insareaza , liliecii strabat atmosfera limpede cu zborul lor iute si cu filfiit neauzit de aripi.

Zburind noaptea, ca o soapta a firii, de cind e omul, liliacul e socotit ca un duh necurat.In pestera vrajitoarelor din Faust nu lipseste liliacul alaturea de  bufnita.!

Liliecii sint socotiti de popor ca si moroii drept sufletele fara odihna ale copiilor nebotezati. Daca se pune un liliac, sub o oala, deasupra unui musuroi de furnici, nu ramin din el decit ciolanele. Unul e ca o grebla, altul ca un tapoi. Sint cautate de babele satului avind mare putere de vraja pentru dragoste.

Poporul nostru a prins de minune apropierea liliacului de mamifere, il socoate soarece blestemat, care a ros anafura din altar.

In adevar, corpul liliacului este acoperit cu par moale, sur ca si al unui soricel incolo are obiceiuri si infatisari cu totul deosebite. Picioarele de dinainte sint complet schimbate. Cele patru degete sint lungi, subtiri, asemenea sarmelor de la o umbrela. Degetul cel mare e scurt si cu o unghie ca un cirlig. Degetele de la picioarele dindarat, dimpotriva, sint scurte, cu gheare incirligate. O pinza de piele subtire, sensibila, uneste degetele minei cu trupul, cu picioarele de dindarat si uneori cu codita ca de soricel. E parasuta aviatorilor; e aripa cu care zboara; e mantaua cu care se inveleste, cind sta ghemuit intr-o clopotnita ziua sau cind doarme iarna. Mai la toti, urechile sint lungi, subtiri, ca sa prinda cel mai slab fosnet.

Sint animale de noapte. Ziua stau agatate cu capul in jos, prin cirligele de la picioarele dindarat si invalite in mantaua lor moale. Cind isi fac nevoile, se hlobana ca gimnasticii, pina ce se acata cu cirligul de la picioarele de-dinainte de vreo scindura si vin in pozitie verticala, dar cu capul in sus.

Dejectiile liliecilor formeaza depozite de Ä guano Ô¬ ingrasamint deosebit de valoros.

Se intilnesc in clopotnite, in poduri, in ruine sau chiar crapaturile stincilor de pe malul Dunarii la Macin sau la Tulcea. De regula stau mai multi la un loc. Cum vine seara, isi intind aripele si se pun la vinat.

Hrana lor este luata din lumea asa de felurita a insectelor. Dintii marunti sint ca niste ace, ca sa poata strapunge chitina insectelor.

Pentru ca sa le prinda, le trebuie simturi agere. S-au facut experiente care au dovedit ca simtul lor cel mai dezvoltat nu este atit vazul, cit auzul si mai ales pipaitul. S-au legat lilieci la ochi si li s-a dat drumul in odai, in care s-au intins niste voloace de sirma. Niciodata liliacul nu se lovea; totdeauna trecea cu siguranta prin ochiurile volocului.

Imparecherea se face toamna; abia primavara femeia naste un pui, pe care-l prinde in pinza aripelor facute sac. Puiul e golas, nu aude, nu vede, nici nu poate zbura. Stie numai sa se agate pina la mameloane.

Cind da frigul, isi aleg un culcus si dorm somnul de iarna. Ca sa le fie cald, se ingramadesc multi la un loc si chiar se prind unii de altii. Miscarile inimii incep sa incetineze, de la 100ײ00 pe minuta, la 14ײ8; circulatia abia se face, iar respiratia e rara de tot.

Poti sa pui un asemenea liliac in apa sa stea 10 minute, fara sa se inece. Temperatura corpului coboara la 5×±0grade, desi in timpul verii e si de 40 grade. Sta intr-un soi de letargie. S-a redus cu totul si puterea musculara. E de ajuns detunatura unei impuscaturi, in pestera unde stau liliecii spinzurati cu capul in jos, pentru ca multi sa cada la pamint, prin simpla vibratie  a aerului.

Cind vine primavara, incep sa se dezmorteasca, luindu-si traiul scurt de vara.

Omului nu-i aduc nici un rau, in afara de frica nemotivata, dimpotriva, curata gradina de insecte, fiind foarte mincaciosi. Ei, dimpotriva, au multi dusmani, dintre care bufnita e cea mai rea, pentru ca isi duce viata cam prin aceleasi locuri ca si liliecii.

Nu toti sint la fel. La noi traiesc cam vreo 20 specii, din care unii mici cit un soarece pitic, iar altii mai mari.

Liliecii au capacitatea de a emite ultrasunete care, reflectate de obiecte, sau de insecte sint captate, de urechile lor. Acest mecanism de ecolocatie, cum se numeste, este de o finete desavirsita .

Fiind mari consumatori de insecte, liliecii sint animale foarte importante pentru economia naturii.

Des intilnit la noi este liliacul-urechiat (Plecotus auritus). 

Iese tirziu, seara, si se recunoaste dupa urechile largi, lungi ca doua cornete. Zborul sau este foarte neregulat. Ai zice ca se joaca intre ei dea baba oarba. Rar tine drumul drept. Daca ar fi sa se insemne cu o linie miscarile lui, s-ar asemana cu linia frinta a unui fulger.

Cel mai mare liliac de la noi (Nyctalus noctula) incepe sa zboare, pe sus  chiar inainte de apusul soarelui, punindu-se la intrecere cu rindunica.

Cel mai obisnuit, acela care zboara seara, aproape de fata pamintului, este Vespertilio murinus cu aripile mai putin dezvoltate si cu zborul mai greoi. Iese cum insereaza si pare ca se joaca, atitea ocoluri face, ca sageata, prin jurul casei si a locului unde stam. De ei se tem fetele, cu nedrept, ca sa nu se anine in parul de pe cap, caci atunci se incilceste asa de rau, incit trebuie sa-l tunda, il atrage si pe el lumina. Cind stai cu o tigara aprinsa in gura, in vreo gradina, trebuie sa fii atent, caci liliacul te poate lovi cu aripele pe fata in zboru-i zanatec spre lumina.Parul omului reprezinta pentru liliac un sistem antiradar, ultrasunetele nu sint reflectate si animalul crede ca are in fata drum liber; astfel poate nimeri in par si se incilceste cu ghearele .

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK