Iepurele (Lepus capensis) sau (Lepus europaeus)

Iepurele (Lepus capensis) sau (Lepus  europaeus) plateste, sarmanuL toate pacatele rudelor lui rozatoare. E atit de urmarit, vinat, incit te miri cum se mai tine neamul lui pe fata pamintului.

Cine nu-l dusmaneste? De la vulturul din inaltul vazduhului, pina la buha, spaima noptii, de la cumatra vulpe pina la nevastuica mica, toti se napustesc impotriva lui.

D-apoi omul? Vinatoarea de iepuri e o placere pasionanta. La goanele mari cad cu zecile. Nu este crutat nici macar in perioada in care isi creste puii de catre carnivore, deosebire de ceilalti dusmani, il cruta macar in vremea cind isi alapteaza puii.

In ciuda tuturora, iepuroaica fata de patru ori pe an, de la 2-5 iepurasi, asa incit soldani  se intilnesc peste tot anul, incolo, iepurele nu are nici o alta arma de aparare decit fuga, sfinta, sanatoasa fuga, ca si coloarea blanitii.

Iepurele se teme si de umbra lui, zice Romanul. Si cam asa e. Treci peste o aratura de toamna sau printr-un ogor de unde s-au cules papusoii. Deodata, de langa picioare, din dosul unei brazde sau al unei radacini de papusoi,de unde si vorba :"nici nu stii de unde sare iepurele".

Cind ti-ai luat de seama, nu vezi decit pata alba de sub coada-i scurta, tinuta in sus, o orinduire nu tocmai mestesugita a naturii, pentru ca e ca o lanterna, ca un semn de tinta pentru vinator. E drept, e greu sa-l nimeresti in goana, mai ales ca trupul e subtire, dar oricit o alica-doua tot poate sa-l ajunga. A tusnit fara sa-l vezi, pe linga picior, pentru ca coloarea blanii lui il apara, fiind in coloarea pamintului uscat, putin schimbindu-se dupa anotimp.

Neavind decit fuga drept arma, trebuie sa aiba simturile dezvoltate. Mai cu seama auzul este excesiv de fin ceea ce se poate judeca si dupa: urechile lui lungi. O frunza care cade ii face sa tresara, o sopirla care-se tiraste il pune pe goana; cind fuge la deal e neintrecut, caci picioarele de dinapoi sint mai lungi, la vale de multe ori din pricina aceasta vine de-a rostogolul.

De altfel nu e un animal asa prost, cum spune vorba:"Cap-de cal, creier-de-iepure". isi da bine seama de loc, de primejdii  sperietoarele puse linga gradini le cu varza pot alunga pe un soldan neinvatat cu sireteniile omului, dar  NU  opreste in loc pe un iepuroi batrin.

Cartile de vinatoare cuprind numeroase exemple de inteligenta animalului atit de urmarit, care nu-si pierde singele rece si judecata, nici in goana nebuna, ca sa scape de copoii ce i-au dat de urma.

In tihna vietii lui, cit poate sa o mai aiba, este un animal destul de zburdalnic. Jocurile lui sint cunoscute de toata lumea. Acum se ridica pe labele dindarat, acum face tumbe, se invirteste ca un copil, sare in loc, ma rog, tot soiul de dracovenii ii trec prin cap. Mai ales in perioada fierbintelilor, la inceputul primaverii, dragostea catre iepuroaica se arata numai prin jocuri de tot soiul in jurul ei. Asa se intimpla cu iepuroiul care a ramas invingator; mai intotdeauna inaintea nuntii are loc, ca la toate animalele, o batalie de forma intre barbati.

In schimb, insa, nu sint buni parinti. Iepuroaica isi paraseste odrasla, putine zile dupa nastere; noroc ca iepurasii nu se nasc cu ochii lipiti si dupa 2׳ zile pot sa-si agoniseasca singuri hrana.

Viata lor insa, la urma toamnei, este un adevarat chin. Clipe de ragaz nu au decit prea putine. Dusmani in schimb au cita frunza si iarba. E drept ca si iepurii nu sint tocmai animale nevatamatoare, iar carnea lor, de cind e lumea, e socotita ca o hrana aleasa. Daca s-ar inmulti din cale afara ar fi o pacoste pentru agricultori. Nimic nu scapa de dintii lor, care mereu cresc cu cit se rod sint dalti periculoase oricarui soi de culturi. Mai cu seama gradinile de zarzavat sufera mult, iepurilor placindu-le la nebunie varza, morcovii si pastirnacul. Nu se dau in laturi nici de la un dejun cu frunze de griu, proaspat, iesit din spuma omatului.

Iarna, cind peste tot este mantia alba, lacomia lor intreaga se indreapta spre lastarele tinere din paduri si livezi. E pacostea pepinierilor si moartea copaceilor de curind plantati. Trebuie sa-i acoperi, pina la inaltimea botului lor, cu spini sau cu ostrete de fier. Altfel le rod toata coaja. Se inteleg atunci multiplele mijloace intrebuintate de om ca sa-i stirpeasca; pusca si copoii, capcanele de tot soiul. Si totusi prin inmultirea lor razbat in viata, la noi afiindu-se inca multi pe tot cuprinsul tarii, de la ses, pana spre poalele muntilor..

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK