Veverita (Sciurus vulgaris)

Nu e placere mai mare, in padurile noastre de brazi, mohorite si tacute, decit cind privesti nebunatecele miscari ale unei veverite (Sciurus vulgaris). Cu cit bradul e mai inalt, mai gros, mai pletos, cu atita sprintara fiinta, pare o jucarie, alergind usoara ca un fluture, din creanga in creanga, sarind din arbore in arbore. Acum e jos la pamint, acum e in virf, acum e in al zecelea copac are agilitatea maimutelor. Cine nu cunoaste chipul veveritei? Cit un pumn de mare, cu o coada stufoasa, cit trupul de lunga, cu doi ochi ˠca de veverita ۠vioi, inteligenti, care vorbesc, cu moturi la, virful urechilor. Vara e ruginie pe spate, alba pe pintece; iarna isi schimba mantaua batind mai in cenusiu. Cit tine vremea buna, se zbintuie numai pe copaci; la amiaza, cind arsita e mai mare, sau in zilele ploioase sta acasa, facuta colac, cu botul ascutit ascuns in blana. E, insa, un animal caruia ii place lumina soarelui. Noaptea se odihneste, daca e lasata in pace. Ziua, chiar daca nu alearga,nu sta o clipa linistita, ci isi curatablana, isi spala unghiile. E pilduitoare in aceasta privinta. Casa ei e ca un cuib de pasare, rar o scorbura de copac. De altfel n-are numai o casa, se zice ca are pina la zece. Din crengi, frunze, fire de muschi isi face cuibul cu doua deschideri: una, mai mare, spre rasarit, ca sa o scoale soarele, alta mai mica, portita din dos, prin care se face nevazuta cind vreun nepoftit se iteste la poarta cea mare inlauntru isi asterne o saltea moale, groasa, de muschi si nici nu-i pasa de ploaie. Dar cine doarme, nu maninca, iar cine alearga, nu moare de foame. Copacii nu-i servesc numai de scrinciob, ci si de hrana. O adevarata dragalasenie sa vezi o veverita cum rontaie semintele de brad. Se asaza pe o creanga mai groasa, tinindu-se pe picioarele dindarat, avind coada ridicata in sus, ca un semn de intrebare, pare ca sa-i tie umbra. Cu labutele de dinainte prinde conul de brad iar cu botisorul raschira solzii limba ii cu mina cu care scoate semintele.Mancarea ei favorita, insa, sint alunele atunci e o adevarata maimuta, cum strica aluna-n dinti, intii intr-o parte, apoi in alta, pina ce scoate miezul si-l mesteca tacticos. Vorba aceea: ̣ind poate oase roade, cind nu, nici carne moale ۮ Daca nu da peste, alune, soarbe un ou de pasare, iar daca in cercetarea oualor da peste puisori, inchide ochii si le suceste gitul. E prevazatoare. Stie ca vremea buna nu tine intr-una si pe linga soare este si ploaie, pe linga caldura si frig. Are si ea vorba ˠpaza buna trece primejdia rea ۠. Cind gaseste mai mult de mincare, nu e lacoma, ci cara, mereu cara si pune ba intr-o scorbura de copac, ba sub o piatra, ba scurma o gropita in pamint. Daca o stringe nevoia, are de unde sa-si astampere foamea; prin aceasta vine in ajutor omului, caci nu rar alunele uitate incoltesc, iar curand , tufa de alun e gata intr-un cuib de veverita s-au numarat 367 alune, 59 ghinde si o gramada de simburi de padurete. In vremea dragostei, la inceputul-primaverii, sint si mai sprintare, dar si mai bataioase. Veveritoii se string mai multi la un loc, punindu-se la incercare, incaierindu-se. Cel invingator, isi capata rasplata. Peste patru saptamini e cap de familie putin dupa aceea e mare veselie in jurul cuibului parintilor, caci incepe educatia copiilor, invatindu-i la sarit din creanga in creanga. A doua nunta e prin mijlocul verii, familia creste si nu e rar sa se vada fratii mai mici la un loc cu cei mai mari, din prima casatorie, umplind padurea cu nebuniile lor. Pe urma se imprastie fiecare la casa lui. E nevoie de familie numeroasa, caci biata veverita cunoaste si durerea nu numai veselia. De multi dusmani o scapa usurinta cu care se acatara pe copaci; cumatra vulpe se uita cu jind, facind haz de necaz, cum i-a scapat din gheara o asemenea buna bucatica, dar n-are ce zice, asa de sus nu se poate acata, caci se teme sa nu ameteasca. De coltii jderului rar scapa. Degeaba isi arata ea toata destoinicia in acatarat si sarit, jderul nu se lasa mai prejos si nici pentru el nu e creanga cit de subtire de care sa nu se poata tine, nu e scorbura cit de ingusta in care sa nu se poata viri, punind laba in cele din urma pe biata veverita, ostenita, inspaimintata de moartea sigura ce o asteapta. E o scena de adinca tragedie, daca se intimpla sa asisti la jder si veverita. Mai degraba scapa de ghearele unei pasari rapitoare, urcindu-se in spirala pe trunchiul arborelui decit de goana jderului. Pe linga jder, omul si omatul sint periculosi dusmani. Omatul ii acopera hambarul din pamint si o face sa moara de foame. Omul ii intinde fel de fel de capcane. Oricit de inteligenta si prevazatoare ar fi, inteligenta bipedului o doboara. Cind n-o omoara, ca sa-i jupoaie blanita destul de cautata, o inchide intr-o cusca, ca sa se bucure de miscarile ei iuti. Placerea cea mai mare e s-o vezi mincind, voioasa, privind in toate partile si apoi, dupa ce a inghitit ultima imbucatura, stergindu-si botul si mustetile. Obiceiul de a tine veverite in cusca se vede mai mult in tarile straine. La noi e mai fericita, nici macar prea mult vinata si prinsa nu e, raminind numai in seama jderului si a buhai.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK