Fluierarul-gulerat (Philomachus pugnax)

Este in aceasta privinta pasarea de la noi care prezinta toate caracterele combatantilor medievali.

E o pasare calatoare raspindita mai in toata Europa. Vine pe la noi de timpuriu, prin luna lui Martie, si se duce tirziu, uneori chiar pe la sfirsitul lui Noiembrie. Salasul ei obisnuit e pe linga baltile dunarene, mai ales in Delta, dar si de-a lungul Marii Negre.

La infatisare seamana cu un nagit, numai ca e ceva mai naltut in picioare si mai subtirel.

Podoaba hainelor lui e asa de variata, incit doi nu se gasesc tocmai la fel. Mai intii este deosebire mare intre barbat si femeie, ducind chiar o viata aparte.

De  prin tarile calde vin in stoluri diferite; barbatii, de o parte, femeile de alta. Se intalnesc insa cam prin aceleasi locuri, ducind totusi si mai departe o viata despartita. Femeile isi cauta de gospodaria lor redusa, ingrijindu-se de pui, pe cind barbatii isi trec timpul sau batindu-se  sau hoinarind in nestire.

Femeia e imbracata modest, mai peste tot cenusiu, cind mai deschis, cind mai inchis, cu stropituri felurite si des asezate. Haina e aceeasi iarna si vara. Dupa imperechere, isi cauta un loc de cuib . Atunci numai o intovaraseste scurt timp barbatul. Cuibul e primitiv; o gropita in pamint, captusita cu citeva paie ori fire de iarba uscata si atita tot. Femeia cloceste cele citeva oua, asemenea cu ale nagitului, cam vreo trei saptamini. Viata ei este incheiata. Grija si dragostea de pui o preocupa de acum inainte pina la toamna.

Barbatul duce cu totul alt trai. E tipul cavalerului imbracat frumos, schimbindu-si hainele dupa anotimp, neavind alta grija decit sa se plimbe tantos printre semenii lui, sa se bata in duel mereu pentru un graunte ori o furnica. E romantic si prin obiceiuri. E mai vioi si neastamparat numai dupa ce apune soarele, pina noaptea tirziu; cind e luna plina toata noaptea e treaz si nu sta locului. Odihna si-o face la umbra, in miezul zilei.

Dupa cum spuneam, haina lui e o minune de imbinari variate de colori. Doar pintecele e, mai la toti, mai mult ori mai putin alb, iar partea de deasupra a aripelor brun inchis. Incolo e impestritat fel si chipuri, de la cenusiu deschis, aproape alb, pina la ruginiu, cu fel de fel de dungulite, puncte, pete. Caracteristic pentru infatisarea lui este un guler de pene lungi aproape de un decimetru, care-i. formeaza un adevarat scut, ce-i apara gusa si pieptul. Acest scut de pene e pictat felurit la fiecare barbat; e ca o podoaba mindra a hainei lui, pe linga aparare. Imaginatia celui mai mare pictor nu e intrecuta de jocul desenurilor si al colorilor de pe scut. Uneori e ca pana corbului; totdeauna sint dungi mai inchise cind fondul e deschis, mai deschis pe fondul inchis, trase incretit, de-a curmezisul, pe linga puchitei fel de fel. Nu s-ar putea descrie mai amanuntit decit luind individ cu individ, iar variatia desenelor nu se poate prinde decit privind exemplarele impaiate dintr-un muzeu bogat.

Acesta e scutul; spada este pliscul, lung de 3 × 4 centimetri si putin ascutit la virf. De altfel nu este o arma serioasa, ci se aseamana mai mult cu floretele celor care se exerciteaza la duel; pentru a nu se primejdui viata luptatorilor, au virful invelit in vata. Pliscul fluierarului-gulerat e mai mult moale si lesne se poate indoi. Pare ca natura a fost si mai prevazatoare pentru aceste pasari, care dau reprezentatii de lupta. Scutul apara gusa, macar ca pliscul nu e primejdios; dar si fata, unde nu sint pene, este aparata ca de o masca. Pielea e mai groasa, cu un soi de negei pe ea, asa incit chiar de s-ar nimeri o lovitura de plisc mai zdravana, nu e nici un pericol.

Se poate o reproducere mai fidela a aparatului decorativ, ce nu lipsea cavalerului medieval, cind pleca, la vreo reprezentatie de lupta in fata curtii? Asemanarea e si mai mare, chiar in mersul luptei. De cum incepe vremea dragostei, aceste pasari sint ca transformate. Pe cind mai inainte merg ca toti nagitii, mai mult sarind, acum calca mindri, gratiosi, ca si cind cine stie ce insemnatate ar avea in lume. Sint gata de lupta, pentru nimica toata, ceea ce face sa se creada ca e la mijloc numai grija sa se arate bataiosi in fata femeii linistite, spre a-i capata increderea, a-i impune.

Se bat de la o rima, de la o samanta; nu oriunde1. Isi aleg locurile. Sint spatii anume, dupa cum si in evul mediu erau locuri rezervate pentru cavalerii combatanti. Vin in aceste locuri in cirduri si sta fiecare, linistit pina ce unul provoaca.

Lupta incepe asa de inversunata, de ai crede ca luptatorii vor ramane morti pe loc. La inceput tremura din tot trupul, isi zburlesc penele de la scut, ca si cele mai scurte de la ceafa formind trupului o pavaza, din care nu iese decit pliscul ca o arma. Duelul incepe. Niciodata nu se bat mai mult de doi; rar de tot e invalmaseala; chiar se ingramadesc unii cu altii, in infierbinteala luptei, niciodata combatantii care au inceput nu se parasesc decit cind li se sleiesc puterile. Atunci se linistesc o clipa, se retrag la o parte, spre a incepe din nou daca nu sint prea osteniti.

Nici o picatura de singe nu curge din acest invalmasag; nici o pana nu cade din scut. E mai mult un exercitiu facut in aer liber de dragul primaverii, care incepe sa presare floricelele peste copacii si campurile, inverzite. Rareori se intimpla cite.o nenorocire, cind din nebagare, de seama, in focul luptei, unul din combatanti e prins de limba. Fara vointa,un omor e savirsit. Altfel sfirsitul e linistit. Fiecare se duce la locul sau, isi netezeste penele cu pliscul ca si cind nu s-ar fi intamplat nimic si dusmanii de o clipa traiesc in pace, povestindu-si poate, in limba lor, impresiile, de pe cimpul de lupta.

Aceasta nu-i impiedica sa se intalneasca din nou, sa se dueleze cu inversunare. Jocul acesta dureaza cit tine primavara; pe urma barbatii se linistesc, isi schimba haina, devin intrucatva la fel cu femeia si nici nu ti-ar veni a, crede ca sint aceleasi pasari din primavara.

Cine ar putea patrunde taina acestor obiceiuri, asa de asemanatoare cu ale oamenilor de mai de demult sau a celor care mai socot si azi ca cinstea e atarnata de un varf de spada? Bataia lor nu e bataia cerbilor, din gelozie, din dorinta de-a castiga prin bravura gratiile femeii, care urmareste lupta. Dincoace nu se bat decat de parada, in locuri de parada, intre ei; femeile isi cauta de hrana primprejur, mai departisor, rar cind vin sa priveasca si mai rar cind se ratacesc in spatiul rezervat combatantilor.

Atunci? E poate de vina taina primaverii, a primenirii firii aceeasi unda invizibila care invaluie, patrunde in orice vietate, deschide mugurii, da glas privighetorii, face chiar pe om sa priveasca lumea din jurul sau mai cu bunatate si veselie, cheama la. joc, la zburdalnicie si pe fluierarul-gulerat.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK