Barza (Ciconia ciconia)

Cocostircul   sau Barza (Ciconia ciconia) se tine de pamintul nostru. Numai ce-l vezi ca s-a lasat, nici nu stii cind, caci el nu-si anunta venirea prin nici un strigat. Bucuria si-o arata altfel  isi lasa gitul pe spate, asa incit falca de jos sa vie in sus si se pune la toaca. Des, des, loveste o falca pe alta si scoate un sunet parca ai bate niste ciocanele. Aceasta-i vorba lui. Asa isi arata  voia buna, asa cer puii de mincare, asa «bat din palme» cind il  vad pe babacul venind cu o broasca ori un peste in plisc.
Cocostarcul e credincios locului unde si-a facut cuibul. E dovedit pe deplin, de cind se obisnuieste prin alte parti a i se pune la picior cite un inel de recunoastere. Abia s-a lasat din zbor, abia s-a vestit sosirea, ca o fiinta politicoasa a tocat din plisc zicind «bine v-am gasit» si se pune pe lucru. Cuibul, cladit in anii trecuti cu truda, a suferit de pe urma furtunii, a viscolului de peste iarna. incepe sa-l dreaga, cum isi drege si gospodina casa, in preajma sarbatorii din primavara. Ici mai lipseste un vreasc, dincolo mai trebuie ridicat pe margini.Duce muschi, citeva frunze de face salteaua. Cuibul e gata pregatit ca sa primeasca ouale.
Cit doamna sta si cloceste, domnul ti s-ar parea ca se preumbla il vezi mergind tacticos,  calcind agale, parca ar masura cimpul pe unde se tine. Leganindu-si ceva trupul investmintat in alb,numai virful aripelor sint negre,ai crede ca e adormit, ginditor. Deodata insa isi intinde gitul, isi indreapta pliscul lung, ascutit, roscat. Cind il ridica in sus, in virful pliscului se zbate o biata broasca dind cu disperare din labele dindarat. O clipa numai si a disparut in gitlejul fara fund.
De toate ii place. Nu se da in laturi nici de la melci, nici de la pesti  cind apele s-au retras prea mult, pasunea ii da de mincare sopirle, serpi. Nu rareori prinde si cite o cirtita, care si-a pus in minte sa se racoreasca prea devreme, seara, la aer curat. Cind napadesc uneori hirciogii ori popandaii, cocostarcul are ce ospata din belsug.
Nu-i place sa inghita broaste riioase decit la mare nevoie. Nu le cruta insa. De ciuda, le strapunge cu sulita pliscului si ramin, umflate, la marginea apelor.
Obosit, se odihneste  intr-un picior, intorcind capul si sprijinindu-si pliscul pe umar, iar cind e satul si n-are de ce sa se mai osteneasca, sta linistit ca o stana de piatra, cu penele de la git rasfirate si cu pliscul rezemat de gusa. Numai daca vreo nenorocita de sopirla ii iese in cale, sageata e gata. Nu da gres mai niciodata.
Dar acasa il asteapta familia. Trebuie de stiut ca rar pasare mai credincioasa familiei sale, cum e cocostarcul isi ingrijeste de nevasta, cind ea e tinuta pe cuib; ii aduce regulat de mincare, ii tine de urat, stand intr-un picior pe marginea cuibului sau ceva mai la o parte.
Se povesteste de un cocostirc, care a ramas peste iarna langa cuib, pentru ca soata era ranita la o aripa si nu a putut zbura. Se povestesc si cazuri de gelozie, de bataie intre barbati, ma rog intocmai ca si intre oameni.
Un lucru e sigur. Nu toti oamenii isi ingrijesc copiii cu atita gingasie, cum cauta cocostircul de puii sai. Le curata cuibul de murdarii, le aduce regulat de mincare, ii apara pina la moarte.
Poti sa stai si sa te uiti ceasuri intregi la aceasta casnicie de necuvantatori. Ti-e mai mare dragul sa privesti la pui, cum se fac mari pe zi ce trece. Li se umfla parintilor inima de bucurie, stind unul linga altul si privind la odraslele lor, intai cum se incearca sa se ridice copacel pe cataligele lor slabe, apoi cum se invata a merge, pasind pe marginea cuibului si pe coama casei; mai tirziu, cind sint mai maricei, isi incearca puterea aripilor, intinzindu-le, timid si necontenit tocind din plisc in sfirsit au scapat. Pe locul deschis cel mai apropiat de casa, e cimpul de exercitiu pentru zbor. Parintii nu-i lasa o clipa din ochi cu ei zboara, cu ei stau, cu ei se intorc indarat.In cele din urma nu-i mai hranesc, ca atunci cind erau mici si cind le aduceau la cuib ba un peste, ba o sopirla, de la care se bateau cei 3—4 pui lacomi. Acum ii iau cu dinsii la vanat. Cresterea e gata .
In vreme ce familia sta linistita la vinat, iar batranul si-a luat de-o grija, are si el dreptul sa-si mai faca pe voie. Numai ce-l vezi, asa, netam-nesam, ca-si ia talpasita spre soare, ca si cind i-ar fi dor de el. Face deodata doua, trei sarituri  e aeroplanul care-si ia vant. Cu citeva lovituri repezi de aripi se ridica. Loviturile, din ce in ce mai mari, mai linistite, incet, incet, il ridica in cercuri largi, in slava cerului. Abia il vezi, ca o cruce cu bratele late, proiectata pe cer, caci in zbor isi lungeste gitul cit poate si-si intinde picioarele subtiri. Din ce in ce se inalta, de crezi ca e sorbit de aerul tot mai rarit. Din nou insa il zaresti scoborindu-se, in lin zbor planat, facind largi spirale. I se deslusesc picioarele ca niste fire de ata, incep sa se zareasca si virful aripelor rasfirate, ca niste degete departate, in sfirsit, se lasa linga familie, cumpanindu-se, cu aripele ridicate in sus, facind  iarasi citeva sarituri.
S-a racorit, incercindu-si puterea aripelor.
Spre sfarsitul verii incep sa-se intilneasca familii cu familii. Tin sfat, se unesc cu alte familii din satul vecin si ca la o comanda se ridica in stoluri mari, apucand spre miazazi. Vara s-a calatorit . Plecarea cocostarcilor e unul din semnele calendarului poporului, ca grija iernii se apropie.
Prietenia ce o arata cocostarcul locurilor noastre, purtarea lor aproape omeneasca, il face sa fie una din pasarile cele mai scumpe Romanului. De nici o alta nu se ingrijeste ca de dansa, punindu-i o roata stricata pe casa, spre a-i usura  cladirea cuibului, avand bagare de seama ca sa nu i se intample nimic.
E pacat sa omori o randunica  capeti negei pe mina. Mai mare pacat e sa omori un pui de cocostarc , te pomenesti cu batranii ca-ti dau foc la casa cu un carbune adus in plisc. Si nu e numai la Romani dragoste mare pentru cocostirci. Vechii Egipteni ii divinizau ca si pe crocodili. La Pieile Rosii era vai de capul aceluia, care s-ar fi atins de un cocostarc , iar in Tesalia veche, moartea il astepta pe cel dovedit ca a ucis un cocostirc.
De altfel aduce servicii mari omului. Prea s-ar inmulti serpii veninosi soarecii-de-cimp, hirciogii si cartitele, daca n-ar mai da iama printre ei «Domnul cu catalige», lasat de Dumnezeu drept stapinitor al broastelor, cind acestea l-au scos din fire cu plingerea lor galagioasa, ca nu le place sa aiba drept imparat un butuc.
Calatoria, de iarna a cocostarcului este azi pe deplin stabilita. Cei din Germania de rasarit, din Polonia, se string in siruri lungi, trec prin lungul Moldovei, pe deasupra vaii Siretului de obicei, se indreapta spre tarmul dobrogean al Marii Negre, spre a apuca drumul catre Nil. Ierneaza in Colonia Capului  din sudul Africii, unde se aduna cu zecile de mii, transfprmind locurile in cimpuri inflorite.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK