Dropia (Otis tarda)

In aceasta familie intra una din cele mai mari pasari de la noi  Dropia (Otis tarda), zis si  Mitropolitul.

De cind mai toate cartile de citire cuprind minunatele pagini din Odobescu, cu referire la Baraganul de demult,a ramas in mintea noastra ideea gresita ca Dropia numai in Baragan traieste. Nici chiar cind Baraganul, stepa fara ogoare, era al dropiilor, aceste pasari istete, daca nu cele mai mari, desigur cele mai grele de la noi, nu traiau numai in stepa ialomiteana. Carduri intregi, de departe pare ca ar fi niste carlani la pascut, se vad in Dobrogea, pe linga tarmul Marii, atit spre Nord pe linga vechiul asezamant Istria, de la capatul  lacului Sinoe, cit si spre Sud, prin apropierea Mangaliei. Se avintura insa uneori si prin Moldova .

Dropia mai poate fi  intilnita, rar, si in Cimpia Dunarii, Crisana si  Banat .

Sunt strutii romaniei ,mereu atente ,mereu in alerta gata sa o rupa la goana la cel mai mic indiciu de pericol sunt  aproape tot timpul cu capetele inaltate, banuitoare, gata sa apuce fuga .

De vinatori se tem, e drept , iar v㯡toarea de dropii are un farmec deosebit, dupa spusa celor ce o practica, tocmai pentru ca vin fata in fata doua fiinte istete. Vinatorul intrebuinteaza toate mijloacele pentru ca sa se apropie de dropii, iar ele il vad, si il simt de la departare, dincolo de bataia pustii. Pare-se ca stiu sa deosebeasca o arma de foc de o sapa ori harlet. Cind zaresc de departe silueta unui om, indata isi atintesc privirea. Vad ca e un cioban, o femeie sau un taran cu desagii in spate, se linistesc si nici nu le pasa,stiu sa deosebeasca iarasi un om bun de altul rau, pentru ele. Vad ceva suspect in portul vizitatorului si isi  iau masurile de siguranta.

Fuga e arma lor de aparare  intr-aceasta sint neintrecute , e strutul nostru, caci numai un ciine bun de vinatoare le ajunge. De aceea nu le place orice loc. Cauta tot regiunile deschise, cu orizont larg, fara copaci, fara dealuri, dupa care ar putea fi surprinse. Picioarele inaltate sint fara pene , sint neincaltate .

Vinatorul intrebuinteaza toate mijloacele ca sa poata, ajunge linga dropii in bataia pustii. Daca se ascunde intr-o caruta cu covergi de rogojina, trebuie sa fie iute la miscari, cind s-a apropiat, de ele. Iute sa ocheasca, iute sa traga, altfel degeaba truda. 

Alteori se fac bordeie, din vreme, in locul unde obisnuiesc dropiile sa se lase la mincare, semanindu-se acoperisul de pamint, asa incit sa para o movilita intimplatoare. Dropiile nu banuiesc ca sub aceasta movila e moartea lor; vin pina aproape de ea si chiar daca una din ele cade impuscata, celelalte uneori nu-si dau seama, probabil, socot ca detunatura e din senin, un tunet.

Daca insa simt vreo miscare ori vinatorul tuseste, banuiala se desteapta indata si ocolesc in zilele urmatoare movila fermecata.Chiar cind vad urme proaspete de picior omenesc ori vreo schimbare oarecare, repede isi cauta de drum aiurea. Din aceasta pricina nici nu dorm unde si-au petrecut ziua, ci zboara ceva mai departe la odihna.

Incolo, cind sint mari, au prea putini dusmani. Chiar vulturii cu greu se abat asupra lor. Se zice ca numai soimii, cu miscari iuti, le vin de hac.  La manie sint atit de furioase incit barbatusii furiosi nici de om nu se sperie.

De altfel culoarea penelor le apara de minune. Cind sint razlete in stepa arsa de soare, greu e sa deosebesti galbenul ruginiu al penelor de iarba dogorita, intr-aceasta sint Ia fel cu toate animalele din stepa. Se pot ascunde de minune in griul de vreo palma. Mai ales dropia, uneori nu o poti simti decit cind fuge. Cu gitul intins, cu aripele ceva desfacute date in laturi, trupul si coada lipita de pamint, sta tupilata, nemiscata. 

Daca privesti insa mai de aproape trupul unei dropii intr-un muzeu, bunaoara, te minunezi de imbinarea maiestrita a colorilor de pe pene, pentru ca asemanarea cu meͤiul sa fie mai mare. O pana nu seamana cu alta;pe fondul galben-ruginiu, fel de fel de stropituri si linii frinte, care mai de care mai fine, impodobesc penele. Numai pe cap si pe git e cenusie ca un hulub, iar in josul gitului are o dunga latuta ruginie, curata, ca un guler de blana de jder.

S-ar parea ca masculul isi schimba penajul obisnuit cu unul nuptial. in realitate penajul ramine neschimbat, dar, in timpul rotitului, dropioiul si-l  infoaie, isi rasuceste toate penele cu partea alba in exterior, isi umfla sacii aerieni in regiunea gitului si-si da capul pe spate, incit se aseamana cu un curcan alb, fiind cu totul altfel decit coloritul normal, asemanator cu cel al femelei .

Intre cele doua sexe este o deosebire mare, cum ar fi intre o curca si un curcan. Barbatii sint impozanti la infatisare lungi de 1 metru si grei de 20 kg, distanta intre virfurile aripelor intinse e de 2 m. Mai ales primavara, pe vremea bataii, in toiul dragostei, haina lor este mindra, sint gatiti de sarbatoare. Mai pe urma, spre toamna, se imbraca modest, mai la fel cu sotia si cu puii. Cind e in fierbinteala dragostei, dropioiul se roteste in jurul dropiei ca un curcan. Isi zburleste penele de la git, isi lasa aripele in jos fara sa le tirie   isi rasfira penele de la coada. Avind obiceiul sa-si deie capul pe spate , seamana cu un valatuc de pene fel de fel colorate, din care nu se zaresc decit ochii sclipitori, vioi, si cele doua

smocuri de pene aspre, ca niste fire de par, lungi si de 20 cm, pe care ie are sub barbie.

Pe partile gitului are doua pete golase, vinetii, care in primavara se umfla ea o gusa. De aceea dropoiul se mai numeste de popor ̃urcan de Baraganۮ Sub gusa are un colan roscat de pene. Catre toamna dispar aceste podoabe de nunta. Gusa si colanul ajung spalacite de abia se mai disting.

In schimb numai asa isi arata podoaba mantiei sale de mire. Aripele intinse, incovoiate, sint ca. doua steaguri tricolore, ruginii spre umeri, albe la mijloc si negre spre virf. Pe marginea cozii. intinse ca un evantai pare ca a tras cineva cu pensula o dunga lata negrie, alaturea de alta, ingusta, alba. De sub coada rasar pene zburlite, matasoase, albe, ca niste dantele bogate.

Rotindu-se in jurul femeii, care-si cauta de hrana, linistita in aparenta, dar desigur magulita de desfasurarea pentru ea a atator podoabe, pare ca vrea sa o intrebe: Ì–ezi? Este altul pe lume mai mindru si mai impodobit decit mineÛ¿ Iar daca de dupa tufa rasare protrivnicul, tot asa de impodobit, cu aceeasi pretentie, batalia e gata.

Trebuie sa fie o priveliste minunata aceasta cafteala de cavaleri rotofei, in mijlocul cimpului intins, sub cerul senin de primavara, in tovarasia cantecului ciocarliei, care inalta slava firii inviate, in orbirea luptei, stapanite de patima, cele doua valatuce de pene se izbesc unul de altul, se rostogolesc cu furie, uitand pericolele vietii, putindu-i lovi cu biciusca fara sa  vada  prezenta omului, dusmanul lor cel mai de temut. Lupta este insa fara singe. Ai crede ca din ciocnirea cu atita inversunare a potrivnicilor plini de ura, unul trebuie sa cada in nesimtire. Rar numai cite o pana sau doua din haina lor de nunta daca ramane pe pamint sau e luata de vint. Mai degraba este o completare a curtenirii , pe linga podoaba se cere si voinicie de aceea este  duelul in fata femeii.

Dupa ce s-a trecut perioada batailor, prin Aprilie, sint cei mai linistiti si mai buni prieteni, traind impreuna in cird, avand grija sa apere puii ne-experintentati si sa-i fereasca de primejdii. Femeia isi cauta adapost, unde e

desisul de iarba mai mare isi scurma o groapa si cuibul e gata. E prevazatoare insa. Nu se duce de-a dreptul la cuib, ci da tircoale ca sa insele dusmanul caruia ii plac ouale. A simtit ceva banuitor, repede se intinde la. pamint si sta neclintita pina ce socoate ca a trecut primejdia. Dupa aproape o luna de clocire, ies doi pui mici, cu puf marunt pe ei, crescuti cu multa, grija si prevedere.

Un mare si rau dusman au bietele dropii , poleiul. Cind ploua, noaptea, si frigul face sa inghete picaturile de ploaie, se prinde peste aripi o coaja de gheata, care le impiedica in zori sa zboare. Atunci pot fi prinse lesne, cu ajutorul unui caine mai sprinten la alergat, iar in Dobrogea le omoara taranii cu bitele.

Asa se explica faptul ca nu e gradina zoologica in care sa nu se vada citeva dropii, ducindu-si viata de captivitate in liniste si resemnare. Daca e greu sa le prinzi obiceiurile in libertate, i le urmaresti lesne in spatiul restrins al unei gradini.

Suprafata lor de intindere in Europa se tot micsoreaza. in apus se vad numai cirduri in treacat. Si la noi se simte imputinarea lor  cu intinderea cimpurilor de cultura se micsoreaza siguranta de care au nevoie. Se impune ocrotirea lor, caci ar fi pacat sa dispara una din podoabele pasarilor noastre.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK