Privighetoarea (Luscinia luscinia)

A vorbi despre pasari fara pomenirea privighetoarei (Luscinia luscinia) inseamna a nu cunoaste taina unei nopti de Mai. Cintecul aceste pasaruici este asa de strins legat de flori, de farmecul naturii in deplina ei podoaba, incit nu poate sa fie om care sa nu simta o fireasca inclinare spre cintareata mestesugita a fericirii pamintesti.

Abia s-a lasat la noi, barbatul inaintea femeii, si glasul dumnezeesc al privighetoarei se aude in tot cuprinsul tarii numai muntele, cu padurile mohorite de brad, nu o atrage incolo nu e gradina, dumbrava, zavoi ori un pilc de huceaguri in care sa nu rasune, in linistea noptii instelate, armonicele si variatele ei triluri. De cum incep, lacramioarele sa imbalsameze aerul cu mireasma, iesita din cadelnitele de margaritare, cinteCul privighetoarei se, inteteste. Sint in unele locuri atit de multe, incit pare o orchestra ascunsa care intoneaza imn de slava naturii, de cum se aprinde cea dintii candela pe cer si pina ce se stinge lumina luceafarului la rasarit.

Barbatul cinta, pe cind sotia sta linistita, ascultindu-l. La inceput e cantecul de dragoste, de o vioiciune neintrecuta; mai apoi este cintecuL fericirii dobandite. Dupa ce puii au iesit din gaoace si alte griji cuprind viata, glasul slabeste, pina ce amuteste.

In mijlocul naturii inflorite, a pamintului fecundat, in linistea desavarsita a noptii, cind si frunzele nu se misca, cantecul privighetoarei nu apare numai ca o melodie care mingiie simturile, ci ca o vibrare a sufletului intregii firi.

Marele Beethoven a incercat in Ì“imfonia pastoralaÛ sa redea si cantecul privighetoarei, cele citeva note, ce se ingina intr-o masura din ce in ce mai repede, in triluri inalte,dau in ansamblul orchestrei gingasia cantecului privighetorii, dar sint departe de a reproduce variatia, intonarea si mai ales caldura, care face sa tremure linistea firii.

Cintareata iubirii este o fiinta desavarsita. Cit o vrabie de mica, este insa mai zvelta, mai gingasa, mai blinda la infatisare. Haina ei este modesta, discreta o coloare uniforma, cafenie-cenusie, se intinde peste trupul intreg. Nici o pana nu este patata mai batator la ochi, mai vioi. Pare ca natura vrea sa  arate omului ca insusirile alese nu trebuie sa fie spuse lumii intregi decit prin ele insele, iar podoaba dinafara nu este necesara cind exista cea din launtru.

Barbatul nu este  un hoinar cum e cucul. Se intimpla uneori batalii intre barbati, fara ca rezultatul sa fie decisiv in alegerea femeii si nici nu exista contact fizic. Acel trubadur,care stie sa scoata melodiile cele mai cu foc e victorios.

Cuibul nu e dupa cintec intreaga concentrare a insusirilor este in trupul ei , minunat instrument de muzica, neajuns de om. Citeva frunze uscate de stejar, legate prin fire de paie ori radacini uscate, in coloarea penelor, formeaza cuibul ascuns intr-un huceag. Captuseala e mai moale, diu muschi, pufuri de salcie ori par de caii in casuta modesta domneste armonia, fericirea. Cit femeia sta si cloceste, mai la o parte barbatul ii cinta. Perechi-perechi isi impart domeniul frunzisului des, in liniste, fara galceava si fara amestec.

Cum au iesit puii din gaoace, grijile incep: paza puilor, hranirea lor. Cantecul nu apara impotriva fiarelor neimblanzite prin nimic, iar trebuintele cresterii puilor nu dau ragaz pentru cintare. Toata ziua parintii alearga dupa insecte si oua de furnici. Insectele nu sint prinse din zbor, ci sint cautate in iarba printre arbori. Semnul de multumire, cind a gasit de mincare, este miscarea in sus a penelor de la coada  singurul gest pe care-i face pasarea si cind cinta. Urmeaza apoi educatia puilor, cu gingasia unor parinti buni. Tinarui barbat nu devine cintaret maestru decit dupa un an de viata.

Catre toamna se aduna familie cu familie, din huceag in huceag, din tinut in tinut, apucind gramada, drumul spre tarile calde.

Indata ce vintul le sopteste ca omatul s-a topit, din nou pornesc la drum, spre miazanoapte, aducindu-ne iarasi vraja noptilor de primavara.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK