Sturzul (Turdus iliacus)

Sturzul (Turdus iliacus), dimpotriva, e mai gatit. Pe spate, are o mantie de pene peste tot, tot una, castanii-cenusii pe piept si pe pintece mai albicioasa, cu pete in forma flacarii, ruginii, cam cum e la uliu. Se deosebesc ceva si dupa tinuta. Pe cind mierla numai cind cinta isi ridica ceva trupul in sus, sturzul se tine totdeauna mai dirz, avind si gusa mai plina.

Amandoua fac parte din orchestra padurilor. Sint flautistii, iar cantecul lor plin, sonor, modulat, razbate intreaga padure. Norvegienii numesc sturzul, privighetoarea nordului. Suieraturile lui sint melodioase, cind cu note mai traganate, cind mai intonate. Cantecul mierlei e ceva mai trist. Poporul a observat prea bine nuanta, caci in legatura cu doliul penelor, o socoate o fata de imparat, care-si cinta jalea dupa sotul ei iubit, mort prea de curand.

Cantecul sturzului e mai variat, mai inalt in ton, mai iute in masura, cu pauzele dintre strofe mai scurte.

Si sturzul si mierla sint pasari inteligente, prevazatoare. Cind isi dau seama ca nu e nici un pericol pentru ele, se apropie de om fara sfiala in parcurile mari din strainatate, mierlele se bat cu vrabiile de la farimiturile de piine aruncate de copii in padure sint vestitorii pasarilor de prada. Cind dau alarma, toate pasaruicile amutesc si se pituleaza unde pot.

Sint sociabile, nu traiesc singuratece, ci se amesteca si cu alte pasari. Cind vin ori pleaca, sturzii se aduna in stoluri mari, recunoscute lesne prin zborul vioi, amestecat cu al celorlalte pasari.

Hrana lor sint insectele. Nu le prind din zbor, ci le cauta pe pamint, din iarba sau flori. Le plac insa si fructele. Mai ales spre toamna se innebunesc dupa zmeura, mure, caline.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK