Chefalul (Mugil cephalus)

Chefalii (MugiL  cephalus ) Chefalul face parte din familia  Mugilidae, ordinul MUGIULIFORMES Popular i se mai spune loban .

Si ei sint musafiri marini; fac parte, deci, din neamul pestilor calatori. Nu intra insa in Dunare ca rudele morunului, ci se afunda in lacurile cu apa salcie aflate de-a lungul tarmului Marii Negre. De cum prinde a se inteti caldura, incep sa se apropie de tarmul nostru in carduri mari, inotind la fata apei, Cind Marea este linistita se poate urmari armata lor, in siruri strinse, nu numai dupa pescarusii ce-i intovarasesc in zbor, dar si dupa incretiturile marunte ale Marii; pare ca ar curge la fata ei un curent.

Sint pesti prea simtitori, pentru ca sa dea buzna in lacuri dintr-o data incearca apa. Daca inca e prea rece, se retrag din nou in Mare; iar incearca, iar se retrag, pina ce simt ca e calduta, asa cum vor ei. Mai nerabdatori sint puii. Ei dau intii. Prea le e dor dupa hrana buna, ca sa mai rabde in apropierea ei. Sint hamesiti in Mare cit stau, cresc prea putin. Asa cum au iesit toamna din Sinoe ori Razelm desi azi se intalnesc foarte putin in lacurile litorale , cam tot atit de lungi se intorc in vara viitoare, in schimb pina-n toamna, avind prielnice conditii, cresc repede. Cei batrini mai pot rabda; ei nu se vira in lac decit in toiul verii, prin Iulie si sint asa de sensibili, incit daca o ploaie rece racoreste apa lacului, dau fuga inapoi la Mare ,in lac se hranesc, se ingrasa; isi lasa unii si icrele.

Spre toamna ies din nou si se duc in lumea lor, spre tarmurile asiatice ale Marii Negre. Atunci se prind cu nemiluita. Ca sa-i ademeneasca, sa le deschida mai multe porti de intrare, primavara pescarii sapa santuri de-a curmezisul in limbile de nisip,care despart lacurile de Mare. Spre toamna insa,cind pestii, dau navala sa iasa, dupa cele dintii vinturi reci, in calea lor sint piedici. Garduri lungi, impletite des, ii opresc in loc. Din distanta in distanta sint ochiuri inselatoare, caci dind in ele ramin tarcuiti ca si oile la strunga. Dau deodata intr-un cotet mic, pentru ea apoi sa aiba o inselatorie de libertate in oborul larg, unde se aduna puzderii. Sint scosi de acolo cu un linguroi mare ca un crisnic. Un adevarat sistem complicat de capcane, in care se prinde mai tot pestele intrat in lacuri, nescapind printre impletiturile nuielilor de la garduri decit puii marunti.

Lupta e grea, pentru ca chefalul e un peste vioi, foarte simtitor si banuitor. De prinde de veste cum se zbat cei intrati in cotet, pe aici ii e drumul; isi schimba cararea apucind pe aiurea. De aceea si oborul de linga cotet e cit mai lung.

La infatisare e cam ca o scrumbie-de-Dunare, decit ca e mai mare, mai gras, iar solzii mascati se intind pe cap pina la marginea botului. La trup este ceva mai rotund, iar pe spate are doua inotatoare in loc de una. Aripioarele perechi sint strinse gramada aproape de urechi, pe cind la scrumbie sint departate unele de altele. Mai are o particularitate: cele doua pleoape sint verticale, una inainte alta indaratul ochiului. Chefalii se mai deosebesc si la coloare, cenusii-albastrii pe spate, argintii pe de laturi; fiecare solz de pe coaste are cite o pata pe el, asa incit in lungul trupului pare ca sint trase citeva dungi mai inchise.

Au o carne grasa, gustoasa. Din aceasta cauza se prind in mari cantitati. La noi insa nu se prea obisnuieste a fi mincat, in schimb e un articol de export. Se prepara sarat, dar mai ales afumat. Icrele de chefal sint si ele cautate. E pestele care da valoare baltilor noastre.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK