Zglavocul (Cottus gobio)

Tovarasul pastravului este Zglavocul (Cottus gobio) un peste cu o infatisare diferita de a celorlalti. Zglavocul face parte din familia Cottidae, ordinul PERCIFORMES. Popular  i se mai spune moaca, popete, zlavoc, botas .

Cu capul turtit, ca la broasca, cu ochii mari, holbati, acoperiti de crestetul capului, cu trupul cam cilindric deodata, repede subtiat spre coada, cu inotatoarele perechi strinse gramada, cele de dinainte ca doua aripi late, mai ales cind e miniat si se zborseste, indepartindu-si ̵rechile۠de cap, intinzindu-si aripile in laturi si rasfirindu-si innotatoarele de pe spate, iti face impresia unei dihanii mai mari si mai grozave de cum este.

Infatisarea e potrivita firii lui de hraparet, gilcevitor. E iute in miscari. Chiar daca sta pe fundul apei, cu greu il poti distinge. Pielea lui fara solzi e ca de marmora; seamana cu prundisurile de pe fund. E schimbacios la coloare, dupa locul unde traieste si dupa ̳tarea sufleteascaۮ

Are nevoie sa nu fie vazut; altfel nu i-ar merge cu vinatul. Larve de insecte, insecte, viermisori si chiar pestisori mai mici, cu greu scapa din gura lui mare. Nu poate inota la mari adincimi, caci nici n-ar avea unde; de aceea n-are nici besica inotatoare, in schimb se furiseaza pe fundul apelor cu iuteala sagetii. Ziua se ascunde pe sub pietre; daca ridici o lespegioara repede, ii poti infige ostia   ( Ostia × veche unealta de pescuit, care se aseamana cu o furca ingusta cu 3 × 10 dinti ascutiti. Este o modalitate de pescuit nepermisa de lege la noi in tara ) dupa ceafa. Asa se  prindea mai lesne si e o placere sa-l pescuiesti, avind nevoie nu atit de rabdarea ce-ti trebuie la undita, cit de vioiciunea vederii si agerimea bratului. Prin o miscare gresita, nu numai ca-l pierzi,    dar se poate foarte bine, alunecindu-ti piciorul pe lespedea uda, sa faci o baie, imbracat, in apa rece a piriului de munte. Mai mult se prinde cu sacul, tirit pe fundul apei; unul stirneste pestele, rascolind, pietrele; pestele fuge in susul apei si intra in sac.

Macar ca este tovarasul pastravului, nu duce casa buna cu el, il pindeste unde isi leapada icrele, le dezgroapa cu coada, se pune cu capul in jos si face vartej de apa cu aripioarele. Icrele de pastrav, mari, sint luate de vartej; ridicate in sus sint prinse de zglavoc. Daca nu da de icre, pindeste, puisorii pintecosi, mincind din ei cum ii vede. Nu e vorba ca si pastravul ii poarta simbetele. Zglavoaca stiindu-se cu musca pe caciula, ascunde si ea ouale. Pastravul insa o urmareste si pune gura pe ele. Poate sa-si umfle gitul cit de mult, poate sa-si ia zglavocul aerul sau de atac, pastravului nu-i pasa. El e mai tare, e mai temut.

In acest chip, chiar in firicelul de apa limpede, se petrece drama vesnica a luptei pentru existenta. Ba chiar si canibalismul . Asa sint de lacomi zglavocii si atita de infuriati uneori, incit se dau unii ia altii. Spun pescarii ca nu rareori se prind doi zglavoci care si-au infipt dintii atit de cu furie, incit ramin inclestati, cum ramin cerbii incurcati cu coarnele, de-i pot minca lupii lesne pe amindoi fara sa se poata ridica din loc.

Se dusmanesc ei intre ei, pastravul si zglavocul, dar oalele se sparg tot mai mult in capul pestisorilor marunti care sint victima celor tari.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK