Napirca sau Vipera (Vipera berus)

Napirca sau vipera (Vipera berus) nu e singurul reprezentant al serpilor veninosi la noi, dar e cel mai raspindit. E sarpele din cauza caruia poporul se teme si de ceilalti; de la el a pornit vorba Ì£ine e fost muscat de sarpe se teme si de sopirlaÛ® E  forma cea mai desavarsita a mortii furisate, a rautatii crude, neiertatoare, a

coltului inveninat, infipt pe furis. N-a fost reprezentare mai reala a simbolizarii rautatii decit Capul Meduzei, din mitologia Grecilor, asa cum Titian l-a inchipuit, oribil, cu ochi numai rautate, iar in locul firelor de par, vipere incolacite.

Capul de vipera e intr-adevar semnul cruzimii, al rautatii ascunse. Ochii ei stralucitori sint ca pietre de opal prinse in rame de aur. Pupila, ca un fir de ata la lumina zilei, se largeste la intunerec ca si la pisica. Ochiul capata o infatisare de rautate patrunzatoare, de ferocitate neiertatoare, rece; din cauza oaselor sprincenelor, mai iesite ca un cozoroc, par si mai fiorosi. Capul mic cu botul trunchiat, rotunjit, are fruntea turtita.

Nu are un aer de inteligenta, de dragalasenie, macar cind sta sa se soreasca pe o piatra sau prin iarba uscata, parind indiferenta la tot ce o inconjoara. Intr-una aproape isi scoate limba lunga, la virf ca un tapoi, chiar cind gura, larg taiata, este inchisa. E singurul ei organ cu miscari iuti: pare ca prin el isi da seama de tot ce e in apropiere. Caci incolo, mai ales ziua, nu are vioiciune.

Abia se tiraste; se acatara pe copaci cu greu; inoata bine, dar cu neplacere. Nici n-are a face in aceasta privinta cu sarpele-de-casa, vioi, iute, cu serpuiri elegante. Ceasuri intregi sta ca amortita la soare, sa inmagazineze caldura indeajuns, sa-i ajunga si la noapte, cind isi duce viata de animal pradalnic.

Crezi ca e cea mai prietenoasa dihanie, la soare, numai sa n-o atingi. Vorba romaneasca: Ì“arpele pina ce nu-l calci pe coada, nu se intoarce sa te musteÛ® Traieste in buna intelegere cu alte vipere, lasa sa umble pe spinarea ei un carabus; ba chiar si o sopirla poate sa-si reazime capul, pe trunchiul ei gros cit degetul aratator.

Cind e necajita insa, se minie foc. O vezi numai ca se stringe ghem, ca o luminarica de ceara adunindu-si trupul in citeva incolacituri strinse intr-un plan. Capul e la mijloc. Nu-i dai pace? intii scoate iute limba in sir de mai multe ori, apoi o auzi suierind, un suier sinistru, mai degraba un sisiit ascutit, printre buze. isi umfla gitul, de se face mai groasa decit de obicei, isi trage capul indarat  Ì©ntre umeriÛ¬ pentru ca sa-l repeada, deodata, ca miscat de un resort spre obiectul cu care o necajeste. Uneori, cind e minioasa rau, se repede cu atita putere, incit se ridica mai sus cu jumatate de trup, de unde credinta poporului ca vipera se repede la om, sarind. De fapt nu s-a pomenit muscatura de vipera decit la picior, afara numai de cazul cind omul sta culcat in iarba.

Cind se repede totdeauna incearca sa muste. Arma ei teribila o tine ascunsa. Sint doi colti, gauriti in lung, indoiti ca niste cirlige, prin care se scurge veninul ucigator. Cind ii infige in carne, a lasat si doi stropi de otrava in singe. La fiecare muscatura, vipera picura abia 0,022 g de otrava, dar dupa 20×­30 de muscaturi tot mai are inca de rezerva. Otrava e fabricata de niste ghinduri, aflate la timple; ea nu se scurge decit cind animalul casca gura, caci atunci numai niste muschi care trec peste ghinduri, intinzindu-se, le apasa si stoarce o picatura de otrava. Aceasta e formata din trei parti: una care ataca sistemul nervos, alta care aduce hemoragii, a treia care distruge globulele de singe. Veninul contine hemoragina, hemolizina (care ataca globulele rosii) si o neurotoxina .Cruzimea e adinca, lovind nu numai izvorul vietii, dar si organele care o stapinesc. Cit e de puternica otrava, se stie si din obiceiul Galilor de a-si muia virful sagetii in otrava de vipera, iar Scitii, dupa spusa lui Plinius, procedau la fel. Dupa Homer, Philoctect, mostenitor al arcului si sagetilor lui Achylle a murit impungindu-se cu o asemenea sageata otravita.

Otrava doboara repede animalele mici, soarecii-de-cimp, hrana de predilectie a viperelor. Pentru omul in virsta, ea nu e daunatoare decit cind organismul e slabit incolo aduce numai turburari grave dar atentie ,ale caror urmari pot ramine toata viata ireversibile .

In vechime leacul cel mai bun pare sa fi fost  alcoolul, dupa ce rana s-a  ars cu un fier rosu ori nitrat de argint.

Locuitorii din Alpii Bavarezi, expusi sa fie muscati deseori de vipere, nu intrebuinteaza altceva decit rachiul; oricit ar bea dupa o muscatura, nu se imbata. Cercetatorul francez Calmette, de la Institutul Pasteur, unde se fac studii amanuntite asupra serpilor veninosi din colonii, a gasit un mijloc mai sigur si mai practic decit alcoolul. Este clorura de calciu pusa pe rana, indata dupa muscatura, sau injectata in singe. S-a dat in comert chiar o cutiuta de pastile de clorura de calciu si un instrument mic de injectat, care poate sa fie purtat de oricine traieste prin locurile cu vipere. Pastila, dizolvata in apa, injectata in singe, inlocuieste rachiul, caci nu de alta, dar scapa omul de otrava viperii si poate da in patima betiei, care e tot asa de rea, chiar daca nu omoara imediat. 

In anul 1892, Calmette a preparat primul ser antiviperinic .Imbracamintea viperei este variata. Nu sint doua la fel. La noi s-au gasit vipere colorate ruginiu, altele cenusii, albastrii ori galbii. Sint si vipere aproape negre (intalnite foarte des in Sinaia). Drept semn de recunoastere este o pata neagra in forma de V, cu virful spre bot si o dunga iarasi negrie in tot lungul spatelui, ca o banda zimtuita a carei imagini sint doua linii frinte, cu colturile cind mai ascutite, cind mai rotunjite.

Vipera nu-si inghite prada imediat ce o apuca. Un soricel trece pe dinaintea ei; ca fulgerul isi indoaie gitul, se arunca ca o sageata spre animal; intepindu-l cu coltii. E asa de sigura de efectul otravii, incit nu se misca din loc. Soricelul cata sa fuga, face citiva pasi si cade pe o coasta, tremurind din tot trupul si mai ales din picioare parca ar fi un epileptic. Cind si-a vazut victima tintuita in loc, abia atunci vipera se tiraste pina la ea, o pipaie cu limba-i bifurcata, o apuca de bot si o inghite. Desi se satura cu putin, i s-au gasit in stomac si 3×´ soricei, prinsi unul dupa altul. Prinde si pui de pasari, dintre acele care au obiceiul sa-si faca cuibul prin buruieni, ba citeodata isi infige coltii si in biata pasarica pe oua. De aceea pasarile, cind o zaresc, o dau de gol, vestind-o tuturora, zburind locului deasupra ei si intr-una tipind de groaza.

Spre toamna, tirziu, cade in amortire. Atunci se pot stringe gramada mai multe la un loc, formind un ghem, incolacindu-se fel si chipuri. Tot asa au obiceiul sa se incolaceasca si in vremea imperecherii, primavara. Se gasesc la un loc 10 × 15 vipere, intr-un mototol, dintre care numai capetele si limbile ascutite se pot deslusi.

Mai are un obicei deosebit de al celorlalti serpi. Spre sfirsitul verii da cite 5×±5 oua, cu coaja asa de subtire, incit se vede printr-insa puiul incolacit, care iese indata, spargind gaoacea.

Abia au iesit, lungi si subtiri cit un creion si se imprastie. Nici parintii nu stiu de dinsii, nici ei nu vor sa stie de parinti. Toata rautatea au mostenit-o; si-o arata imediat. Despre ei nu se poate spune ca trec prin dragalasenie si nevinovatia copilareasca, asa cum e si la fiara cea mai cruda. De cum au vazut lumina zilei, se pun la pinda, iar otrava este gata. Drept victime cad deocamdata puii de sopirla.

La noi s-au gasit napirci mai mult in muntii Carpati in special in zona Orastiei , aceasta dihanie avind o raspindire mare, din capatul de Vest al Europei si pina in Urali, din Grecia si pina in Nordul Norvegiei.

LASA UN COMENTARIU

COMENTEAZA

COMENTEAZA CU FACEBOOK